ERA CONFERENCE
ROMANIA 2017

Cabane SKV

Acasa |Cabane SKV

Cabane SKV

Cabana Iulius Römer din Postavaru

Cristianul Mare sau Postavarul („mons gymnicus“ in documente) si-a primit numele nemtesc („Schuler“) probabil pe baza faptului ca venitul din padurit  ii revenea scolii (Schule) sau, mai bine spus, elevilor (Schüler) liceului brasovean (scola coronensis) intemeiat de Honterus in 1543, elevi care faceau anual, mai ales in august, o excusie in Postavarul si „se distrau cu glume şi jocuri“. Excursiile „in aceasta forma“ s-au sfarsit in 1716. Administatia liceului Honterus permitea de altfel numai o data pe luna excursii in munti (exire ad montes). Poate ca elevii liceului au fost cu adevarat primii turisti ai orasului Brasov…

In 1857 doi liceeni de la cursul superior (Eduard Gusbeth si Eduard Copony) reusisera sa urce pe Postavar iarna, fapt excepţional pentru vremea respectiva, discutat si comentat indelung in ziare ca si primele urcari pe timp de iarna in Piatra Craiului din 1883, in Bucegi in 1884 si in 1890 in Piatra Mare.

Sectiunea brasoveana a SKV a construit si marcat două drumuri pe Postavarul: „Drumul roşu“, care porneste de la actuala „Capra Neagra“ şi „Drumul albastru“, care porneste de pe Tampa peste Creasta Krukur. La acestea s-a adăugat in 1883 prima cabana pe Postavarul, construita in intervalul 2 aprilie 1881 – 7 octombrie 1883. Cabana s-a numit initial Schulerhütte – Cabana Schuler, dupa numele sasesc al Postăvarului. Cabana a fost extinsa in 1891 (din 1885 gospodarita si  pazita in timpul verii, incepând cu 1906 si in timpul iernii) care si astazi se mai poate vedea incorporata in actuala cabana, fiind cel mai vechi adapost montan in functiune din tara. In 1903 a fost construit asa numitul Pavilion iar în 1907 o anexa gospodareasca.

In Poiana, la vremea aceea nu exista nicio casa locuita permanent. Terenurile apartineau fie orasului, fie unor persoane particulare (Bobiţ, Lupan, Capaţana, Toropoiu, Govna, Ristea), fie unor institutii (Biserica Sf. Nicolae). Se puteau vedea ici si colo numai suri de fan. Doar turismul şi schiul au animat acest colt de natura, a carui peisaj s-a schimbat complet intr-un sfert de secol.

Incă din 1918, seful secţiunii Braşov a SKV (dr. Gustav Philippi) a anticipat ca „in scurt timp Brasovul va fi vizitat de mult mai multa lume.(…) Scopul asociatiei noastre este deschiderea muntilor prin amenajarea si darea in folosinta  a drumurilor si prin construirea de cabane”.

A urmat punerea in practica a unui frumos proiect: in august 1924 a fost data in functiune actuala cabană „Ruia“ – primul hotel din Poiana. Fatada cu ferestrele orientate spre sud, sala de mese confortabila si placuta sunt o marturie a talentului constructorului (arh. A. Schuller).

Prin construirea de trambuline (Poiana Mieilor) de antrenament si marirea trambulinei din Poiana Mica – mult timp singurele trambuline din tara – SKV a promovat si sariturile cu schiurile…

Curand, dupa Ruia, au aparut si alte cladiri in Poiana. In 1924 „Turcu-Capatana“, langa Ruia, apoi mai multe case particulare mai mici, chiar cateva vile si Cabana Cercetasilor. Pe Postavarul s-a construit in anii ´30 cabana fabricii de avioane IAR (cabana Cristianul Mare). Doua noi partii de coborare erau disponibile: asa numita partie de pe valea cu stalpii de telefon (astazi Partia Sulinar) pentru schiorii avansati si o partie familiala peste Crucur si Drester spre Poiana, prelungita apoi cu „Drumul lui Gust“ pană in oras.

Cu ocazia sarbatoririi a 50 de ani de la infiintarea Sectiunii Brasov, in 1931, in semn de multumire pentru activitatea depusa, Administratia Orasului Brasov (Primaria Municipiului Brasov de astazi) a donat SKV terenul pe care erau construite cabanele si imprejurimile sale, pe o suprafata de 6 jugare. In anul 1933 s-a simtit nevoia de a avea o cabana mai mare. Dupa planurile inginerului G. Frank au fost adăugate două sali de mese, un bar, o garderoba pentru schiuri si o camera pentru ceruit schiurile. Lucrarile au fost finantate de catre Asociatie si printr-o campanie de donatii. S-a efectuat multa munca voluntara – zeci de mii de caramizi au fost aduse in rucsacuri!cabana postavaru istoric

In 1935 a avut loc la Brasov cea de a 54-a adunare generala a Asociatiei, cu a carei ocazie a fost sfintita „cabana cea noua” la data de 1 septembrie 1935 de catre primpreotul Dr. Konrad Möckel si i s-a conferit numele „Julius Römer-Hütte“ după merituosul membru de onoare Dr. Julius Römer.

O viata de munte deosebita a inceput sa se dezvolte in aceasta cabana, unde pe parcursul mai multor ani „parintii Postavarului“ (Morawetz, Gust) au condus si indrumat ziua la schi, seara la activitati de cabana multi turisti si pasionati ai schiului. Schiorii erau ca dintr-o mare familie. Era loc destul pentru toti in cabana si pe partii… Pe atunci mai exista inca in stare originara padurea de basm dintre cele doua cabane. Se mergea pe jos din Poiana spre Postavaru … unii reuseau chiar 2-3 coborari zilnice.

In chiar anul inaugurarii cabanei, a trecut pe acolo scriitorul Mihail Sebastian care cativa ani mai tarziu a publicat romanul “Accidentul” a carui actiune se petrece in cea mai mare parte in zona cabanei. Imprejurimile, cabana, potecile, partiile si atmosfera vremii sunt descrise cu multa exactitate si farmec iar numele SKV este mentionat in cuprinsul cartii de zeci de ori.

In 1945 cabana Iulius Römer este nationalizata si trece impreună cu celelalte cabane SKV la nou infiintatul Oficiu National de Turism care facea parte din Ministerul Propagandei. Timp de 50 de ani cabana a gazduit sute de mii de turisti, degradandu-se lent, fara reparatiile mult necesare, doar carpita si vopsita cand si cand.

Imediat după reinfiintare, presedinte SKV de atunci Wolfgang Werner Fuchs urmat la conducere de Johann Mantsch si preotul Lothar Schullerus in calitate de imputernicit au inaintat documentatia si au depus eforturi in vederea retrocedarii cabanei. Prin decizia din 6 aprilie 2004 Societatea Poiana Brasov SA restituie in natura catre SKV Cabana Postavarul si terenul aferent. Administratia cabanei este incredintata lui Mihai Sarbu, vechi montaniard, ajutat de sotia sa Florentina, incep lucrarile de reconditionare si reparatie iar cabanei ii este redata atmosfera prietenoasa si familiara de pe vremuri. In toamna lui 2004 este refacută complet instalatia de gaz de la Poiana pana la statia de telecabina, SKV fiind principalul investitor. Lucrările de reparatie a cabanei si a instalatiilor continua apoi sub conducerea lui Rolf Truetsch care preia cabana din 2007 si ajutat de intreaga familie au facut din redenumita cabana Iulius Römer de pe muntele Postavaru locul minunat si indragit care este acum.

Din articolul profesorului Kurt Philippi „Das Märchen von Schilauf, Schulerau und Schuler“, aparut in Karpaten Rundschau, nr 4- 6 din ianuarie-februarie 1983, actualizat de Marcel Sofariu.

Istoria cabanei SKV Curmătura din Piatra Craiului

„După ce a doua casă de adăpost SKV din Piatra Craiului / Vlăduşca a fost distrusă în martie 1921 de presiunea aerului provocat de o lavină, au trecut ani buni până ce s-a găsit un alt amplasament pentru o noua „Cabană a Pietrii Craiului” (Königsteinhütte) şi s-a putut trece la construirea ei. Abia în anul 1935, din însărcinarea mea, Oskar Tontsch a identificat noul amplasament pentru cea de a treia Cabană  a Pietrii Craiului, după ce Otto Schnell în calitate de conducător al Comisiei pentru Cabane din SKV și cu mine, am găsit ca potrivit locul situat la Curmătură („Winkel”), între Piatra Craiului Mare şi Piatra Craiului Mică (1470 m). Pentru început Conducerea Secţiunii a luat în arendă de la Stat pe 20 de ani terenul construibil şi a hotărât să înceapă cu construirea celei de a treia „Cabane din Piatra Craiului” în anul 1936. Planurile construcţiei au fost elaborate de arhitecţii ing. Helmut Lassel şi ing. Günther Frank şi aprobate de Comitetul Secţiunii şi de autorităţile abilitate.

 

Înaintea demarării lucrării am considerat ca foarte important să identific în Zărneşti un om de încredere la care să fie depozitate materialele şi unde se vor face ocazional plăţile lucrătorilor.     L-am găsit în persoana comerciantului Edmund Haldenwang.

 

Lucrările de construcţie au început la 18 iunie 1936. Pentru lucrările de amenajări şi de zidărie am găsit ca fiind cei mai potriviţi antreprenorii Pildner & Bosch din Râşnov iar pentru lemnărie dulgherul N. Ripea din Predeal. În această zi am şi preluat gratuit de la Administraţia de Stat a Pădurilor lemnul de construcţie pus la dispoziţie în prezenţa lui Ripea şi a lui Pildner. Ripea, care a preluat direct la locul construcţiei buştenii ştampilaţi, mi-a raportat că au fost ştampilate mult mai multe lemne decât a fost necesar.

 

Pildner a inspectat locul ales pentru construcţie pentru a face apoi oferta sa. Cu patru lucrători saşi, printre care se afla şi Oskar Tontsch, pe care i-am luat de asemenea cu mine în această zi, m-am apucat să construiesc o baracă necesară muncitorilor, să marchez locul pentru construcţie şi să-l nivelez. Au mai fost amenajate drumurile de acces, pentru ca transportul de nisip şi pietriş din albia râului să se desfăşoare nestigherit. Apoi a trebuit să ridic un acoperiş provizoriu pentru primele noastre înnoptări. Nopţile erau pe atunci calde şi dormitul în aer liber plăcut.

 

În 22 iunie Ripea a început doborâtul şi cojitul lemnului pentru construcţie. În 30 iunie zidarii au început amenajarea terenului şi săpăturile necesare fundaţiilor. Pildner a avut noroc în sensul că a putut să folosească materialul nisipos şi pietrişul rezultat din săpături pentru lucrările de betonare şi nu a mai fost necesar să fie scoase astfel de materiale din râu şi să fie cărate sus cu animale de povară.

 

În 15 iulie au fost terminate săpăturile pentru fundaţie. Am constatat o deplasare a contururilor, care am lăsat să fie corectată la turnarea fundației. Prin această măsură colţul de SV al fundației s-a îngroşat la 60 cm, faţă de cei 45 cm prevăzuţi. Acum am lăsat să se zidească colţul de NV ca punct de bază la înălțimea corectă de 40 cm deasupra nivelului solului şi am putut constata imediat prin măsurători, că la colţul de NE, unde era prevăzută camera îngrijitorului, s-a ajuns chiar puţin sub nivelul solului. Pildner nu a vrut să sape mai departe fiindcă a dat de stâncă. Cu ajutorul lui Ripea am găsit la Măgura un artificier autorizat. Chiar dacă nu am văzut niciodată autorizaţia acestui om, pentru mine a fost important că a dispus de ceva muniţie pentru dinamitări – procurată cine știe cum, ca şi capsele aferente. Lucra încet, dar a fost suficient ca roca să fie uşor de înlăturat, ca apoi la colțul vestic să fie posibilă ridicarea fundației la 40 cm.

 

Eu mi-am împărţit astfel timpul încât să mă pot desprinde de treburile din biroul meu câte una până la trei zile pe săptămână, după cum va fi nevoie,  pentru a mă putea ocupa de supravegherea lucrărilor.

După un timp, înnoptările sub acoperişul provizoriu pe care îl instalasem pe spinarea golaşă de deasupra şantierului nu au mai fost posibile. De aceea am cerut lui Ripea să construiască o mică incintă anexată barăcii tăietorilor lui de lemne, cu un prici, ca „birou de şantier” - pentru 500 lei. Baraca şi-o ridicase în groapa cu fundul plan, la vest de cabană. În această incintă-anexă am putut dormi de acum înainte când mă aflam pe şantier.

 

Vreau să pomenesc înaintea de toate, că alegând pe românul Ripea ca dulgher am făcut cea mai bună alegere. Ripea cunoștea condiţiile, se cunoștea cu toate persoanele din satele Măgura, Şirnea la care ar putea apela pentru cele mai diferite lucrări, sau prin care să ajungă la alţi meseriaşi. În felul acesta am găsit întotdeauna oamenii corespunzători, ca în cazul acesta artificierul, altădată posesorul unor animale de povară sau un tăietor de scânduri. M-a ajutat şi în problemele de retribuţie, remarcând că în măsura în care i-a stat în putință s-a gândit şi la avantajele Asociaţiei.

 

În timpul în care se ridicau zidurile de fundație am lăsat să se execute nivelarea terenului pentru construirea unui grajd. Şi aici m-am lovit de stâncă şi am fost nevoit să aplelez la explozivi. Când meşterului artificier din Măgura i s-au terminat muniţiile am reuşit în ultimul minut să angajez pe meşterul artificier Marian Alexe, devenit disponibil după terminarea construirii drumului carosabil spre Poiana Braşov.  Alexe trebuia să înlăture restul din partea vestică, dar tot a mai rămas ceva. Spre norocul nostru mi-a lăsat opt patroane, cu ajutorul cărora am creat loc şi pentru colţul cel mai îndepărtat pentru locul grajdului. În 30 iulie betonările au fost în mare parte terminate, astfel Ripea putând să înceapă în ziua de 7 august aşezarea primului rând de bârne. Atunci a fost de față şi responsabilul Comisiei de Construcţii,  Otto Schnell. Am rămas patru zile pe şantier, pentru a urmări execuţia corectă a contururilor de bază, a poziţionării uşilor şi ferestrelor şi  pentru a reuși să înlăturăm la timp eventuale greşeli. Atunci am hotărât să se renunţe la cea de a doua fereastră cu vedere spre Est de la parter şi la cea de la camera de la etaj, având în vedere direcţia predominantă a vânturilor din acest loc.

 

Tocmai atunci ne-a lovit un vânt năprasnic care ne-a făcut ”puţin” cunoştiinţă cu forţele dezlănţuite ale naturii și felul în care ele pot stăpânii înălțimile. Toate trunchiurile rupte înspre vale ale semeţilor arbori-uriaşi, depun mărturie pentru ceea ce a putut să comită aici furtuna. Cum ar fi ca furtuna să atace acoperișul din partea opusă celei orientate spre vânturile dominante? Şi dulgherii ne-au sfătuit să renunțăm la fronton și să facem un acoperiș înclinat spre toate cele patru laturi, ca fiind mai rezistent în faţa vântului. După această noapte furtunoasă chiar că am avut îndoieli serioase în ceea ce priveşte forma acoperişului şi am discutat problema cu arhitecţii. Aceştia au fost de acord cu modificarea  construcţiei și au întocmit imediat un plan corespunzător care s-a executat întocmai.

 

La 13 august Ripea a inceput aşezarea primelor bârne la etaj. A venit rândul să mă gândesc la felul în care vom aduce sus lații pentru şindrilă, comandați la comerciantul de lemne  Minea din Zărneşti. M-am înţeles cu doi proprietari de cai din Şirnea. Deoarece lații trebuiau să fie de 3 metri lungime, am rugat pe domnul Gust să-mi trimită de la Cabana Postăvaru cele două şei de transport, proprietatea Asociaţiei, fiindcă oamenii aveau numai cunoscutele şei combinate – de călărie şi transport, nepotrivite pentru transportul unor lați atât de lungi. Cu coborârea şeilor de pe Postăvaru şi transportul lor la Zărneşti a trecut o săptămână. În acest timp oamenii au început să care lații cu şeile lor, accidentând un cal atât de grav la crupă, încât nu-mi venea să cred că animalul se va însănătoşi vreodată. Dar, dimpotrivă, după aproximativ două săptămâni de cruţare, calul putea căra din nou poveri. Drumul normal, cel galben, nu a putut fi folosit pentru aceste transporturi. Am identificat un alt drum, lateral, însă pentru care au fost necesare defrişări. Pentru 300 de lei cei doi conducători de cai l-au făcut cât de cât acceptabil, astfel poverile putând fi cărate pe acest drum.

 

Cu ocazia revenirii mele de la Zărneşti în 14 august m-am prezentat la Fabrica de produse ceramice de la Cristian şi am avut norocul să-l întâlnesc acolo pe directorul Birthälmer, un vechi cunoscut de al meu. Mi-a oferit imediat tuburile ceramice ca marfă ieftină din rebuturi şi mi-a dat de înţeles că ar fi posibil ca ele să ne fie donate. Transportul acestor tuburi – 48 bucăţi de 15 cm – de la Cristian la Zărneşti l-a efectuat camionul Fabricii de hârtie din Zărneşti. Trebuie menţionat cu mulţumiri că această fabrică de hârtie, ne-a ajutat oricând punându-ne la dispoziţie pentru orice fel de transport camionul lor, când acesta se afla la Braşov.

Toate materialele de construcţie venite de la Braşov la Zărneşti le-am depozitat la omul nostru de încredere. La dânsul se prezentau oamenii cu caii de povară și el le dădea materialele care trebuiau transportate. La el se adunau muncitorii înaintea urcării şi la el se prezentau după coborâre. Când soseam la Zărneşti îmi raporta întotdeauna despre situaţia transporturilor. La el depuneam banii necesari pentru lucrările curente. Eu îmi aranjasem treburile astfel ca să nu duc cu mine bani când urcam la şantier şi oamenii s-au obişnuit cu plata la Zărneşti. Eu le scriam pe şantier mandate în schimbul cărora ei puteau apoi să-şi ridice banii de la Haldenwang. Aceasta mi-a fost de mare ajutor. El a fost întotdeauna prietenos, gata să ajute şi foarte punctual în socotelile cu Asociaţia. Indiferent dacă eu veneam dimineaţa sau seara, el și întreaga sa casă mi-a stat întotdeauna la dispoziţie.

 

 

Lucrările dulgherilor înaintau repede. Oamenii lucrau abil şi precis. Între timp Ripea pusese la lucru şiţarii aduşi de la Petroşani, aşa că, după ce au fost fixați lații, s-a putut trece la acoperirea cu şindrilă. În mijlocul lunii august am însărcinat zidarul să ridice zidul de sprijin pentru terasă – gros de patru metri , executat din beton la fundament, zidire cu beton, apoi zidire uscată. Învelitoarele din tablă pentru hornuri le-am comandat la un meşter  tinichighiu din Zărneşti.                                                                                                                                        

               

Mi-am făcut griji pentru transportul scâdurilor necesare terminării construcţiei. Chiar dacă la Zărneşti se puteau găsi scânduri bune la 700 până 800 lei pe metru cub, numai transportul unui metru cub ar fi costat 1000 până 1200 lei. Prin mijlocirea lui Ripea şi a conducătorului de cai Frunteș, care fusese mulţi ani de-a rândul primar la Şirnea şi îşi cunoştea oamenii, am putut să angajez tăietori de scânduri care ne-au tăiat scândurile necesare în apropierea cabanei din materialul existent pentru construcţie. În felul acesta un metru cub de scânduri gata tăiate a ajuns la faţa locului la numai 1000 lei. Am calculat necesarul de scânduri de 3 cm grosime pentru pardoseli şi de 2 cm grosime pentru cofrarea tavanelor şi l-am comandat.

 

Între timp Ripea a inceput să monteze podelele. Pentru aceasta a folosit lemn crăpat care a fost aşezat pe şipci bătute cu cuie în lungul bârnelor purtătoare. Mie nu mi-a atras nimeni atenţia că pentru o podea este nevoie de şipci mai groase decât cele pentru acoperiş. Abia pe parcursul lucrării am văzut că aceasta este o necesitate. Experienţa căpătată la construcţia cabanei Julius Römer pe Postăvarul ne-a învățat cum să montăm grinzile, scândurile de podea si materialul pentru izolare fonică. Pivniţa a primit planşeul-tavan de beton prevăzut.  Şi pardoseala vestibulului a fost betonată.

 

La 18 septembrie am preluat acoperişul terminat, acoperit cu şiţe. Are o densitate mult mai mare decât dacă ar fi fost executat cu şindrilă şi va rezista timp mai îndelungat, precum m-au asigurat oameni care au experienţă în acest domeniu. Şi îmbrăcămintea peretelui exterior urma să fie executată cu şiţe. Cu ocazia ultimei prezenţe pe şantier am preluat podelele etajului şi ale podului, pe când cele ale parterului încă nu au fost făcute, fiindcă nu erau prevăzute în plan. Grilajul de bârne aşezat pe fundație sub bucătărie, cămară şi camera cabanierilor este la 40 cm deasupra solului, pe când spaţiul gol de sub sala de mese, în concordanţă cu înclinaţia terenului înspre Sud, este mai adânc, cu mai mult de un metru.  De aceea a trebuit să aplicăm şi aici la bârne o podea intermediară. Golurile de sub podelele de la parter sunt aerisite prin ferestruici cu grilaj, incluse în fundaţii. În plus am lăsat deschise orificii de acces în fiecare perete intermediar, pentru a se putea oricând inspecta  şi această zonă a podelei.

Cabana are la parter o sală mare de mese, un mic dormitor, bucătăria, o cămară pentru alimente şi locuinţa îngrijitorului. La etaj se află două încăperi mari  „la comun” cu priciuri şi două dormitoare mici. Cabana va putea oferi găzduire pentru 30 de oaspeţi.

 

Revenind la scânduri, ar mai fi de relatat că toate scândurile de diverse grosimi pentru podele, tavane, podirea grajdului, pardoseala podului  şi bănci au totalizat 3128 metri liniari și au  fost tăiate în baraca construită în pădurea aflată mai jos de cabană. Scândura a costat 20.000 lei. Pentru căratul scândurilor de la locul de producţie la cabană  oamenii au cerut la început 5 lei, apoi 3 lei. Eu le-am oferit 1 leu pe bucată cu menţiunea că dacă nu le convine preţul, să lase scândurile acolo unde sunt. Duminică vor veni membrii  Asociaţiei care vor căra scândurile sus gratis.                                                                                                                                           

                                                                             

Oamenii nu credeau că se va întâmpla aşa ceva. Dar în 20 septembrie am organizat o ”excursie de muncă” a Asociaţiei şi 38 de persoane au reușit să care o mare parte din scânduri, spre mirarea lucrătorilor din satele de munte, pentru care o astfel de muncă depusă cu abnegaţie şi în folosul comunităţii era  o noutate.  Când  în joia următoare  am urcat din nou la cabană, am găsit  restul scândurilor rămase necărate sus de duminică, aşezate toate stivă lângă cabană. Oamenii au preferat totuşi să câştige acel leu, decât nimic.

 

În clădirea anexă se găseşte grajdul, o cameră şi două closete. În cameră am pus să fie construită o plită, ca paznicul care rămâne peste iarnă să aibă o încăpere caldă şi un loc unde să îşi poată prepara mâncarea. Spaţiul excavat între grajd şi versant, lat de circa 1,5 m, va primi mai târziu un acoperiş şi va servi ca depozit pentru lemne şi unelte.

 

Ca paznic peste iarnă am angajat pe bătrânul Ripea cu 800 de lei pe lună. El şi-a început deja seviciul şi s-a cazat deocamdată în baraca tăietorilor de lemne. Va locui mai târziu în camera de lângă grajd, deîndată ce aceasta va fi terminată corespunzător.

 

Spre încheiere vreau să mai adaug că am fost extraordinar de captivat de întreaga activitate de conducere a lucrărilor de construcţie a cabanei, de parcă ar fi fost propria mea casă. Din cauza că inginerii constructori nu se puteau deplasa la şantierul cabanei decât duminica am fost pus adeseori în situaţia de a analiza singur și de a lua decizii pe loc. Am fost în total 31 zile sus, în timpul lucrărilor de construcţie. Drumul cel mai drag mie a fost cel prin Prăpastia Crăpăturii, pentru că acesta, chiar dacă este cu ceva mai lung decât cel pe la Zănoaga, este mult mai bogat în frumuseţi ale naturii. În afară de aceasta, am avut repetate întâlniri cu capre negre care se purtau extraordinar de încrezătoare. Aşa a fost ca în drumurile mele spre cabană să am întotdeauna și ocazia  de a face observaţii interesante, pe când pe drumul de la Zănoaga aș fi fost expus  câinilor ciobanilor.”

 

Încă din iarna 1936/37 au fost luate măsuri pentru dotarea interioară a cabanei, tot după planurile arhitecţilor ing. H. Lassel şi ing. G. Frank. Greutăţi deosebite a creat transportul materialelor necesare cu animalele de povară din Zărneşti până sus la cabană. În plus a trebuit să fie eliberat versantul sudic al Pietrei Craiului Mici de trunchiurile carbonizate rămase din pădurea de odinioară de molizi, doborâtă de vânt şi arsă în anul 1918. Atât această lucrare cât şi construirea unui drum de 1,5 km de la Zănoaga la cabană au fost executate în mare măsură prin muncă voluntară de către membrii Secţiunii SKV Braşov. Aşa a fost posibilă inaugurarea celei de a treia Cabane din Piatra Craiului în ziua de 22 august 1937. Sfinţirea cabanei s-a făcut de către preotul doctor Serafin din Râşnov (evanghelic C.A.) şi preotul Pizu din Zărneşti (ortodox). Au fost prezente și numeroase personalităţi importante ale SKV şi din viaţa publică”.

 

De atunci casa de adăpost a SKV din Piatra Craiului a funcționat atât vara cât şi iarna având la început ca și cabanier pe Oskar Tontsch, om al muntelui cu experienţă, care a colaborat şi la construirea cabanei. Dorinţa conducerii Secţiunii Braşov a Asociaţiei ca această cabană să aibă parte de o viaţă lungă, a devenit realitate. „Cabana Curmătura” își îndeplinește și acum, menirea pentru care a fost construită de către Secţiunea Braşov a SKV-ului. Mai rămâne doar ca statul democratic de astăzi să fie receptiv la repetatele cereri de retrocedare începute de către SKV încă din 2004 și să restituie cabana adevaratului constructor și proprietar, anulând actul samavolnic de naționalizare emis  într-o noapte de către statul totalitar de la 1945.

 

Acest raport pune în adevărata lumină străduința și sacrificiile cu care conducerea secțiunilor și mii de membri entuziaști au reușit în 65 de ani să reia, de 60 de ori, munca de construcție sau de refacere după incendii sau avalanșe a caselor de adăpost din Munții Carpați.

 

Acest raport poate fi un exemplu pentru modul în care cu dăruire și perseverență, cu muncă voluntară, cu grijă pentru fiecare ban,  cu ajutorul unor intreprinzători altruiști și sprijinul autorităților  poate fi realizat cu cheltuieli minime un obiectiv de interes public care să marcheze istoria unui loc și să aducă bucurii în viața multor oameni pentru o lungă perioadă de timp.

 

Raportul lui Emil von Bömches a apărut în cartea ”Der Siebenbürgische Karpatenverein 1880 – 1945“  Gedenkband  Herausgegeben von Heinz Heltmann und Helmut Roth, Wort und Welt Verlag, Thaur bei Innsbruck, 1990 și a fost tradus de Gerhard Rudolf.

 

La Adunarea Generală a SKV din 28 aprilie 2012, la 75 de ani de la inaugurarea cabanei, a fost adoptată hotărârea de a atribui cabanei Curmătura din Piatra Craiului   numele ”Emil von Bömches”,  cinstind astfel numele celui care timp de 20 de ani s-a ocupat de construcția și administrarea cabanelor Secțiunii Brașov.

© Copyright - SKV - Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor - Siebenbürgischer Karpatenverein